| REZUMAT: |
Procesele, nefinalizate sau neinițiate, de modernizare a societății
românești au condus de timpuriu la manifestarea, în angrenajul social, a
unei educații constant precare și la absența de factori identitari
alternativi. Din cauza lipsei cărții ca mediu de comunicare și mai ales de
educare, „modernitatea”, respectiv procesul de modernizare, a fost
percepută mai puțin ca o epocă a Iluminismului, Reformei religioase,
secularizării și raționalizării incipiente, a fondării statului național,
emancipării burgheziei și dezvoltării, în siajul acesteia, a unui spațiu
public modern cu tot cu posibilitățile de acțiune tipice unei culturi
politice intacte, cât mai degrabă ca un proces violent, marcat de
feudalism, sisteme de putere represive și dictatură.1 Societatea
românească este marcată până astăzi, în sensul unei transmiteri
transgeneraționale a traumei, de aceste experiențe ale violenței. |
|